Universitas? Where?

Săptămâna trecută, joi 24 martie, la orele 18.00 a avut loc, în sala 149 a UVT, conferinţa „Pascal: la religion, le pouvoir et la justice”, a domnului Tamás Pavlovits, de la universitatea din Szeged, Ungaria. Motivele pentru care o aduc în discuţie ţin de faptul că, după părerea mea, această conferinţă spune foarte multe despre felul în care funcţionează viaţa academică la noi. Sunt trei lucruri care mi-au atras mai ales atenţia:

i) În public au fost prezenţi 7 studenţi şi 3 profesori (dintre care unul s-a ocupat de organizare). Acum eu nu ştiu ce să zic, dar din câte îmi pot da seama, cifrele nu sunt prea bune. Mai ales la o conferinţă a unui profesor străin. Mă întreb, deci: dacă la conferinţele organizate de facultate nu vin studenţii, respectiv profesorii, atunci oare unde îşi desfăşoară ei activităţile academice şi abilităţile filosofice şi de comunicare? La seminarii? Dar ştim cu toţii că asta-i prea puţin. Atunci poate la întâlniri filosofice organizate de Noua Acropolă? Hm…

ii) Dar să admitem că limba franceză a fost un real impediment. Ne întrebăm atunci de ce se organizează aşa de rar conferinţe la filosofia din Timişoara, şi de ce, atunci când se organizează, nu există un soi de împăcare a cererii cu oferta? Cel mai mare interes în momentul de faţă era un eveniment despre Pascal în limba franceză? Şi dacă Pascal da, de ce în limba franceză? Am înţeles că au existat anumite critici premergătoare evenimentului cu privire la limbă. În acest sens, ar fi fost chiar atât de dificilă sau inoportună o traducere? Apoi: La mai toate lucrurile care se petrec prin universitate există câte un afiş despre respectivul eveniment. De ce în cazul filosofiei totul s-a petrecut ca într-o castă?

În felul acesta este, desigur, explicabil numărul mic de spectatori. Deşi, trebuie să recunoaştem, la alte universităţi, de prin Vest, studenţii sunt obligaţi (în cazurile rare în care nu o fac din proprie iniţiativă) să participe la un anumit număr de conferinţe (undeva pe la 70%) – cu menţiunea că pe acolo se organizează astfel de întâlniri săptămânal!

iii) Dar altceva a fost absolut uluitoare joi, şi anume atitudinea celor doi profesori din public. Nu ştiu, poate că am eu o intrepretare tendenţioasă şi incorectă a comportamentelor celor doi, dar mie mi s-a părut că au venit la conferinţă, în primă instanţă cel puţin, din complezenţă. Că „aşa se face”. Altfel nu înţeleg de ce una dintre domniile lor a ţinut tot timpul conferinţei un ziar deschis, aruncându-şi din când în când ochii asupra materialului publicistic. Nici de ce, la sfârşit, ambii, după ce au pus câte o întrebare, au părăsit sala.

Mă întreb, atunci, ce înseamnă viaţa academică la noi? Unde ne plasăm şi încotro ne îndreptăm?

Publicitate

Ego pentru umanitate

Ovidiu FLOREA

Există un gen de cărţi care pot fi oricând luate la o parte de restul literaturii sau istoriei literaturii, şi oricând vor suna la fel de ancestral şi de fundamental. În mod indiscernabil, trezesc în cititor sentimentul că ar fi independente, autarhice, lucru pe care restul lucrărilor nu o fac. Asta nu înseamnă că restul ar fi cancan, ci doar că există un lanţ eonic între opere şi public, şi că unele verigi se sustrag din acesta. Unele verigi sunt singuratice. Unelor verigi le sunt ataşate nume precum William Golding sau Anthony Burgess, iar ficţiunile ce survolează în jurul lor îi protejează de spectrele mondenităţii. O verigă nouă şi insolită se intitulează Secta Egioştilor, iar la attach e trecut Eric-Emmanuel Schmitt, un nume despre care se aude din ce în ce mai mult (romancier şi dramaturg de renume în literatura franceză contemporană, pe care, însă, o depăşeşte cu mult).

Secta Egoiştilor e un roman ce se sustrage înlănţuirii literare prin ficţiunea sa sui generis. Nu prezice, ci detaşează. E un fel de Împăratul muştelor, dar urban şi livresc, hiperlivresc, mai bine zis. Atitudinea egoistă ascunsă în fiecare om, e teoretizată într-un sistem filozofic şi prezentată sub forma unei poveşti cu ramă. Defapt cu mai multe rame, cu rame recurente, ce bântuie călătoria eroului aflat în căutarea unui presupus filozof de la care a început totul. Până şi intriga e oarecum recurentă, deoarece la final eroul descoperă că aparţine unei serii de eroi identici cu el, ce apar mereu o dată la cincizeci de ani pentru a îmbogăţii legenda lui Gaspard Languenhaert, prezumtivul filozof olandez, cu câte-o lucrare literară. Astfel personajul misterios, apare mai întâi ca salonard în Paris, apoi ca îndrăgostit furtunos şi morbid, iar în final geniu ascet, ce trece graniţa fără de întoarcere între excentricitate şi nebunie. Când îi este adus la cunoştinţă că acest Languenhaert este defapt un spectru al unei atitudini sau sistem de idei, protagonistul, Gérard Lagueret,  se trezeşte parcă dintr-un vis metempsihotic şi realizează că se află într-un cerc vicios, în care el, ca cercetător, devine propriul obiect de studiu, propriul personaj. Se află în reflecţia nesfărşită a unei oglinzi în altă oglindă paralelă. Circularitatea e accentuată şi de faptul că naraţiunea este la persoana întâi, cu toate că naratorul ar putea fi oricine. Obsesia cercetării sale îi deschide o poartă către un hiperspaţiu livresc, o lume ocultă, cu care cocheta de mult timp, precum eroul din Eyes wide shut. Această lume este defapt una interioară, susţinută de doctrina egoistă, ce afirmă că există un singur om pe lume, restul oamenilor fiind doar năluciri ale imaginaţiei sale, şi că îi poate face oricând să dispară. Fantomaticul Languenhaert se considera acest unic ins, ce nu putea ieşii din el însuşi pentru că lumea nu există prin sine, ci doar prin el.    Deci viaţa e propriul lui vis, iar concomitent, el e singura realitate. Ridiculitatea şi bizareria acestei concepţii îi urmăreşte pe toţi cei care încearcă să o teoretizeze, de-a lungul timpului, legându-i, epocal, într-un fel de cult sau sectă şi transformându-i în adepţii involuntari ai unei pseudodogme ce pare să stea la baza umanităţii.

Romanul este astfel, o metapovestire axată pe un singur plan, dar cu planuri subsidiare acestuia. Nu e ca la Kafka, un labirint, ci mai degrabă o travee cu mai multe portaluri pe lateral. Conţinutul unei lucrări artisice trebuie să se întrevadă în fiecare moment al formei, precum pixelii pe un display. Forma este, aşadar, translucidă. Dar dacă postmodernismul nu are reguli, atunci sigur nu o va respecta nici pe aceasta. Postmodernul îşi stabileşte propriile reguli pentru ce va fi fost făcut şi este un obiect prin care se invocă imprezentabilul în prezentarea însăşi. Dar pentru că aceste reguli apar după finalizarea operei, ca o consecinţă a ei, textul în sine, e scris mult prea devreme. Paradoxul viitorului anterior pare să se aplice şi romanului Secta Egoiştilor, pe de o parte din privinţa poveştilor, ce se completează şi reactualizează la infinit, iar pe de altă parte, epicentrul personajului misterios. Acesta apare şi reapare la intevale exacte de timp, ca şi când totul ar fi fost stabilit dinainte. Tocmai spectralitatea lui e cea care contribuie la firul narativ, modificându-l. Cu toate că sunt doar livreşti, apariţiile sale au rol de reset aparent al legendei, adică flash-backuri în conştiinţa istorică a umanităţii. Gaspard, personajul misterios, se află sub efectul de vizieră, la fel ca fantoma din Hamlet, de aceea e şters din orice document oficial, el fiind condus de alte forţe, independente isoriei.

Deşi traducerea e deficitară (se folosesc termeni perimaţi: „caldarâm”, „plămădit”, „slobozie”), iar rezumatul de pe ultima copertă e mai mult decât facil, nu trebuie să fim opriţi de nici un impediment în lectura unei cărţi mitice. Când prin înlănţuirea lecturilor ajungem la o verigă singuratică, e bine să ne putem detaşa de tumultul pleiadelor, pentru a putea respira aerul unui nou început.

15 ani de reverie – In memoriam Corneliu Coposu

Mi se întâmplă uneori ca, plimbându-mă pe malul Begăi, să mă opresc în faţa căte unui pod frumos şi să urmăresc frunzele toamnei sau crengile primăverii cum trec alene pe oglinda apei. Totul e liniştit şi liniştitor. Nimic, îmi vine să spun, nimic tulburător nu mi s-a petrecut în viaţă. Existenţa mea, ca a multora de-o vârstă cu mine, s-a purtat liniar într-o lume ce a avut şi are o nesfărşită răbdare.

*

Şi totuşi… cât de împliniţi ne simţim noi, copiii secolului XXI? Cât de voioşi, cât de optimişti? Căt de puternici şi de demni suntem, ăştia, plictisiţii noului mileniu? Căci nu optimism văd în jurul meu, nu energie sau bucurie, ci dezamăgire, oboseală, plictis. La ce bun, îmi vine în gând, la ce bun tot norocul ăsta al sorţii?

Căci despre un om ne-norocos vreau să vă aduc astăzi aminte. Un om care a suferit enorm şi a suportat enorm. Unul dintre acei indivizi care şi-au iubit cu sinceritate patria şi care au pătimit pentru dragostea lor. Vă invit să facem exerciţiul acesta de aducere aminte, nu pentru a învinovăţi sau a pactiza – politica, în sensul ăsta, e o banalitate – ci pentru a ne deschide unui anumit tip de umanitate, pilduitoare după părerea mea.

*

Pe 11 noiembrie s-au împlinit 15 ani de când unul dintre remarcabilii noştri politiceni a trecut în nefiinţă. Nu ştiu în ce măsură a fost reflectat în media acest eveniment, dar ştiu că arareori mi-a fost dat să mai aud în ultimul timp câte o vorbă despre cel ce a fost Corneliu Coposu.

Cuvintele mari nu-şi au locul decât în focul revoluţiilor şi în poeziile barzilor. În prozaica noastră viaţă, orice cuvântare e o risipire. N-am să spun, de aceea, nimic – nici despre biografia politicianului, nici despre felul în care reuşim astăzi să mai receptăm o viaţă ca a dumisale.

În locul sumarei biografii ce aş putea-o prezenta aici, vă propun să vizionaţi un documentar realizat de Lucia Hossu Longin şi să citiţi două cărţi pe care eu le-am frunzărit zilele acestea, cu gândul la comemorarea lui Coposu. Ele sunt: Corneliu Coposu – Mărturisiri, C. Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Bucureşti: Humanitas, 1996 şi Tudor Călin Zarojanu – Viaţa lui Corneliu Coposu, Bucureşti: Maşina de scris, 2005. Documentarul: http://www.youtube.com/watch?v=kH8HFwR8kQs

Iar în locul unei prelegeri despre receptare, eroi şi memorie, vă propun să încercăm împreună să răspundem la următoarea întrebare: în ce măsură noi, cei care am ajuns în plină şi tumultoasă libertate, mai avem astăzi răgazul să ne bucurăm de ea? În ce măsură ne mai realizăm noi, astăzi, potenţa?

*

Când mai apuc să mă plimb pe malul Begăi, urmărind frunze, vaporaşe sau fulgi de nea, nu preget să trec, dacă pot, şi prin faţa statuii lui Corneliu Coposu de pe malul cu BRD al parcului copiilor. Cred că aşa se numeşte. Şi oricum, pentru că pentru mine parcul are mereu un aer de senectute caldă – poate datorită frunzelor, a băncilor sau poate a statuii – eu i-am spus „parcul înţelepciunii”. E o delectare să te plimbi prin el!

Limba la români

Adi ADAM

În ultimul deceniu, din cauza mediatizării anumitor personaje şi a anumitor tipuri de divertisment, vocabularul şi conştiinţa publică s-au îmbogăţit cu o culegere de zicale şi sintagme care mai de care mai lipsite de substanţă. Cu toate acestea, unor expresii li s-au atribuit semnificaţii profunde, iar personajele emitente au primit gratularea şi simpatia publică.

Apare revolta: suntem, ca neam, chiar atât de săraci în replici şi-n metafore? E limba română bătrână şi impotentă? Suntem predestinaţi să acumulăm atât de multe exteriorităţi negative?

Personal, nu cred că se impune asocierea unui răspuns afirmativ la toate întrebările de mai sus. Cred în limba română, chiar aş paria că într-un viitor îndepărtat ceva se va schimba şi în bine. Cred că avem context, muze şi surse de inspiraţie generatoare de compoziţii fericite.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Glutamat E 621

Adrian IUGA

… m-am uitat în oglindă şi am întrebat: cine eşti ? Printre tot felul de întrebări ce-mi trec prin cap, bunăoară dintre: ce iaşte o comeată?, ce-a fost înainte oul sau găina?, „când Dasein-ul îşi atinge <întregimea> prin moarte, el îşi pierde totodată fiinţa locului său de deschidere” ? (citat extras în manieră dadaistă din Heidegger), recent una mi-a captat atenţia.  Hai să fiu sincer: o singură întrebare mi-a captat atenţia. Mănânc pentru a trăi sau trăiesc pentru a mânca? Avertitez de pe acum feţele solemne, grave şi bărboase care ar urmări aceste rânduri. Vă rog abandonaţi-le. Aceste mici frustrări confesive nu se pretează timpului dumneavoastră dedicat erudiţiei. Iată până şi lungimea propoziţiilor e una demnă de un şcolar din ciclul primar, nicidecum de un student cu greutate. E năstruşnic, nu?

Captatio benevoletiae? Să purcedem. Zilele trecute am auzit o veste curioasă din partea unui amic.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Călătoria cu trenul

Cristiana BĂDESCU

Au trecut vremurile în care trenul reprezenta o noutate. Tehnologia a evoluat fantastic, ajungându-se la viteze de 300-400km/h, poate chiar mai mult. Dar, ce importanţă au aceste lucruri, când la noi viteza medie a unui accelerat este de aproximativ 50km/h, iar Rapidul de-abia atinge 60km/h?… Unde mai pui că, în aceste condiţii, există trenuri cu întărzieri fabuloase şi ai mare noroc dacă trenul tău ajunge fără 5 -10 minute mai târziu (lucru devenit deja regulă). De parcă toate acestea nu ar fi suficiente, CFR îţi arată că nimic nu s-a schimbat,

în fond, în mentalul oamenilor, tot resemnaţi şi sfioşi am rămas, suferind de teama repercusiunilor care pot fi aduse de o sesizare banală a unui abuz. Nu m-aş fi aşteptat şi sper că niciun cititor nu s-ar fi aşteptat ca datorită prăbuşirii unui terasament între Craiova şi Drobeta Turnu Severin şi a ocolirii de rigoare, biletul să fie mai scump. Pentru mine a reprezentat o surpriză fantastică, nu neapărat datorită banilor în plus, cît datorită modului de a-ţi trata clienţii; dar, se pare că acest lucru nu a deranjat pe nimeni… Nu înţeleg prea bine, dar, poate că eu sunt mai grea de cap, plătesc cu 10 lei mai mult şi în loc de 8 ore drumul durează 12!?

Tot ce-mi rămâne în urma plângerii depuse (probabil nebăgată în seamă de nimeni) este să aştept trecerea celor 2 luni alocate reparaţiilor pentru a avea parte de o călătorie decentă până acasă (bine îmi spunea bunica: “Păi, cum să pleci tu aşa departe, pe meleaguri străine, printre străini, asemeni fiului rătăcitor!?”)… Probabil că o instanţă divină şi-a spus cuvântul, de ce să-i acuzăm pe preacinstiţii şi preabineintenţionaţii mai-mari din CFR?….

Filosofia şi piaţa muncii

Interviu Ioan BIRIŞ

Sergiu Spătan – Bună ziua domnule profesor.

Ioan Biriş. – Bună ziua.

S.S. – Ştim cu toţii că în anul 2009 aţi luat premiul Mircea Florian din partea Academiei Române pentru lucrarea Totalitate, sistem, holon. Comisia Academiei a remarcat, citez: „originalitatea demersului, profunzimea analizelor, amploarea şi anvergura analitică, stăpânirea unor domenii întinse, de la ştiinţele sociale până la filosofia fizicii, dar mai ales reuşita construcţiei unei logici a totalităţilor, proiect novator pe plan naţional şi internaţional”. Pornind de la aceste consideraţii, vrem să vă întrebăm, care sunt în primul rând interesele şi domeniile dumneavoastră de cercetare?

I.B. – Ca să răspund cât mai sintetic, preocupările mele esenţiale sunt de filosofia ştiinţei (încă din timpul facultăţii), de ontologie, dar şi de filosofia culturii: filosofia si sociologia culturii. Cam acestea sunt cele trei mari direcţii cărora le-aş putea adăuga, în ultimii ani, preocupări sistematice de metodologia cercetării ştiinţifice, dar acestea ar putea intra de fapt la filosofia ştiinţei dacă judecăm în sens mai larg. Lucrarea de care aminteaţi, Totalitate, Sistem, Holon (ediţia a II a, completată, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2007 – n. red.) reprezintă o temă ce mărturisesc că m-a prins în tinereţe şi cu care am rămas şi la bătrâneţe; probabil că nu mă va părăsi niciodată. E o temă pe care, în anumite situaţii, am ajuns să o dezbat încă din timpul studenţiei cu unul din marii mei profesori, căruia i se spunea „Împăratul”, numele său adevărat fiind Ion Aluaş.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Festivalul Dramaturgiei la Timişoara

Ovidiu FLOREA

Ajuns la cea de-a XV-a ediţie, Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FDR) s-a reunit iar la Timişoara pentru un nou şir de manifestaţii artistice. De această dată accentul se pune pe dramaturgia românească de ultimă oră – temă aleasă de noul selecţioner Mihaela Michailov, prin texte ce relevă o societate (românească) în criză. Piesele, majoritatea aparţinând unor autori români, s-au jucat între 10 şi 17 aprilie, în diferite locaţii din Timişoara (cum ar fi Sala Mare a Teatrului Naţional, Sala 2, Studioul 5 etc.) unite sub titlul Plasticid.

Festivalul a fost împărţit în patru secţiuni. Focus este secţiunea principală ce cuprinde următoarele piese…

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Basarabia vazută prin obiectiv

Cristiana BĂDESCU

De ceva vreme a avut loc a II-a ediţie a Timishort, festival

de scurtmetraje compus dintr-o competiţie, ateliere şi

prezentări ale producţiilor studenţeşti din diferite şcoli de film.

Proiecţiile au avut loc în Piaţa Unirii, în cinematografele Scala

şi Timiş, iar cele neconvenţionale şi-au găsit gazdă în clubul

Setup. Intrarea a fost liberă, lucru apreciat de studenţi.

Deschiderea festivalului a fost făcută de avanpremiera filmului

„Nuntă în Basarabia”, o coproducţie româno-moldoluxemburgheză,

realizată de regizorul Napoleon Helmis,

acesta fiind al doilea film de lungmetraj al regizorului român,

după “Italiencele”.

Din spusele regizorului, prezent la festival şi deschis publicului,

oferind răspunsuri la întrebările spectatorilor înghesuiţi

în Piaţa Unirii, filmul a trecut prin multe peripeţii, având toate

şansele de a rămâne un simplu proiect. Dar, cum un film ca

acesta era necesar, prin stăruinţa şi bunăvoinţa celor implicaţi,

a reuşit să prezinte o Moldovă secătuită, îngropată în sărăcie.

Filmul reprezintă povestea a doi tineri, proaspăt căsătoriţi,

studenţi la conservator, în Bucureşti, Vlad (Vlad Logigan) şi

Vica (Victoria Bobu), basarabeancă venită în Bucureşti la

studii. Problemele materiale îi conduc la a doua nuntă, de

data aceasta în Republica Moldova. Comedie neagră, tipică

românilor am putea spune, tragicul ascunzându-se în spatele

situaţiilor comice date de diferenţa culturală şi politică. Filmul

îţi lasă un gust amar, fiind asemeni unei ţigări: te fură aroma

şi bucuria actului, lăsându-ţi un miros greu şi înecăcios.

Vă recomand acest film pentru toleranţa şi întelegerea pe

care încearcă să o monteze, în primul rând, dar şi pentru

umorul veşnic prezent. Deschide către o apreciere corectă a

românilor de peste Prut, oameni închişi în comunism, îndopaţi

de tonul solemn şi mândru impus de cultura socialistă.

ELOGIUL EI

Doar cu Ea cutreieram abisul,

doar cu Ea băteam nopţi lungi cu pasul,

doar cu Ea eram metecul şi proscrisul

şi cu Ea mi-a stat şi-ntâia oară ceasul.

Cu stranie şi şăgalnică purtare,

cu pasul ei ca vântul ce oftează

cu braţele ca goarne funerare

cu ochii ei ce mă înnamorează.

Cu şoapta ei ca izul unui pervers parfum

cu trista ei târzie boare ce mă-mbată,

cu silueta ei de damă deocheată,

şi sufletu-mi ce-mi-ngână că e pătat de-acum.

Cu-o lacrimă şi-un zâmbet mă cucerea amar

stătea întinsă-n mine, mă cuprindea etern,

A FI-ul meu mi-l face un preaiubit calvar

Iar eu, îndrăgostitul, orbit de-al ei refren.

Doar cu Ea mi-a stat întâia oară ceasul,

Doar cu Ea-i postumul de-acum ce va să vie,

Cu ea în nopţi aud cum îşi ridică glasul,

Toate pentru mine, la moarte mă învie.

Mihai CĂTANĂ

Revista Arete, nr. 1, 2010