OM ŞI DESTIN

Mihai CĂTANĂ

Emil Cioran îşi începe eseul „Omul fără destin” cu o avertizare: „Să nu aveţi încredere în omul care nu este sau care nu poate deveni un caz”. Ce înţelege Cioran prin „omul caz”? Pentru „nihilistul veacului XX”, devine un caz doar acel om care se înalţă la propria lui esenţă, doar acela care îşi asanează băltirea mediocrităţii şi îşi defrişează buruienile ignoranţei faţă de propria-i curgere spre moarte. Doar un astfel de om reuşeşte să înţeleagă ceea ce înseamnă cu adevărat „a avea destin”. Pentru marea gloată, destinul este înţeles şi asumat într-o accepţiune vulgară, aceea a unei parcurgeri de modalităţi şi forme obişnuite de existenţă. Această parcurgere „oarbă” dovedeşte doar o consumare inutilă a vieţii, la un nivel de suprafaţă, fără tresăriri sau cutremurări ale fiinţei. O atare vieţuire nu-l scoate pe om din anonimatul general, ci îl poartă în dulcile legănări ale ignoranţei. Din contră, pentru Cioran, destinul este expresia unei fatalităţi personale, individuale şi revelatoare.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010