15 ani de reverie – In memoriam Corneliu Coposu

Mi se întâmplă uneori ca, plimbându-mă pe malul Begăi, să mă opresc în faţa căte unui pod frumos şi să urmăresc frunzele toamnei sau crengile primăverii cum trec alene pe oglinda apei. Totul e liniştit şi liniştitor. Nimic, îmi vine să spun, nimic tulburător nu mi s-a petrecut în viaţă. Existenţa mea, ca a multora de-o vârstă cu mine, s-a purtat liniar într-o lume ce a avut şi are o nesfărşită răbdare.

*

Şi totuşi… cât de împliniţi ne simţim noi, copiii secolului XXI? Cât de voioşi, cât de optimişti? Căt de puternici şi de demni suntem, ăştia, plictisiţii noului mileniu? Căci nu optimism văd în jurul meu, nu energie sau bucurie, ci dezamăgire, oboseală, plictis. La ce bun, îmi vine în gând, la ce bun tot norocul ăsta al sorţii?

Căci despre un om ne-norocos vreau să vă aduc astăzi aminte. Un om care a suferit enorm şi a suportat enorm. Unul dintre acei indivizi care şi-au iubit cu sinceritate patria şi care au pătimit pentru dragostea lor. Vă invit să facem exerciţiul acesta de aducere aminte, nu pentru a învinovăţi sau a pactiza – politica, în sensul ăsta, e o banalitate – ci pentru a ne deschide unui anumit tip de umanitate, pilduitoare după părerea mea.

*

Pe 11 noiembrie s-au împlinit 15 ani de când unul dintre remarcabilii noştri politiceni a trecut în nefiinţă. Nu ştiu în ce măsură a fost reflectat în media acest eveniment, dar ştiu că arareori mi-a fost dat să mai aud în ultimul timp câte o vorbă despre cel ce a fost Corneliu Coposu.

Cuvintele mari nu-şi au locul decât în focul revoluţiilor şi în poeziile barzilor. În prozaica noastră viaţă, orice cuvântare e o risipire. N-am să spun, de aceea, nimic – nici despre biografia politicianului, nici despre felul în care reuşim astăzi să mai receptăm o viaţă ca a dumisale.

În locul sumarei biografii ce aş putea-o prezenta aici, vă propun să vizionaţi un documentar realizat de Lucia Hossu Longin şi să citiţi două cărţi pe care eu le-am frunzărit zilele acestea, cu gândul la comemorarea lui Coposu. Ele sunt: Corneliu Coposu – Mărturisiri, C. Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Bucureşti: Humanitas, 1996 şi Tudor Călin Zarojanu – Viaţa lui Corneliu Coposu, Bucureşti: Maşina de scris, 2005. Documentarul: http://www.youtube.com/watch?v=kH8HFwR8kQs

Iar în locul unei prelegeri despre receptare, eroi şi memorie, vă propun să încercăm împreună să răspundem la următoarea întrebare: în ce măsură noi, cei care am ajuns în plină şi tumultoasă libertate, mai avem astăzi răgazul să ne bucurăm de ea? În ce măsură ne mai realizăm noi, astăzi, potenţa?

*

Când mai apuc să mă plimb pe malul Begăi, urmărind frunze, vaporaşe sau fulgi de nea, nu preget să trec, dacă pot, şi prin faţa statuii lui Corneliu Coposu de pe malul cu BRD al parcului copiilor. Cred că aşa se numeşte. Şi oricum, pentru că pentru mine parcul are mereu un aer de senectute caldă – poate datorită frunzelor, a băncilor sau poate a statuii – eu i-am spus „parcul înţelepciunii”. E o delectare să te plimbi prin el!

Publicitate

Limba la români

Adi ADAM

În ultimul deceniu, din cauza mediatizării anumitor personaje şi a anumitor tipuri de divertisment, vocabularul şi conştiinţa publică s-au îmbogăţit cu o culegere de zicale şi sintagme care mai de care mai lipsite de substanţă. Cu toate acestea, unor expresii li s-au atribuit semnificaţii profunde, iar personajele emitente au primit gratularea şi simpatia publică.

Apare revolta: suntem, ca neam, chiar atât de săraci în replici şi-n metafore? E limba română bătrână şi impotentă? Suntem predestinaţi să acumulăm atât de multe exteriorităţi negative?

Personal, nu cred că se impune asocierea unui răspuns afirmativ la toate întrebările de mai sus. Cred în limba română, chiar aş paria că într-un viitor îndepărtat ceva se va schimba şi în bine. Cred că avem context, muze şi surse de inspiraţie generatoare de compoziţii fericite.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Glutamat E 621

Adrian IUGA

… m-am uitat în oglindă şi am întrebat: cine eşti ? Printre tot felul de întrebări ce-mi trec prin cap, bunăoară dintre: ce iaşte o comeată?, ce-a fost înainte oul sau găina?, „când Dasein-ul îşi atinge <întregimea> prin moarte, el îşi pierde totodată fiinţa locului său de deschidere” ? (citat extras în manieră dadaistă din Heidegger), recent una mi-a captat atenţia.  Hai să fiu sincer: o singură întrebare mi-a captat atenţia. Mănânc pentru a trăi sau trăiesc pentru a mânca? Avertitez de pe acum feţele solemne, grave şi bărboase care ar urmări aceste rânduri. Vă rog abandonaţi-le. Aceste mici frustrări confesive nu se pretează timpului dumneavoastră dedicat erudiţiei. Iată până şi lungimea propoziţiilor e una demnă de un şcolar din ciclul primar, nicidecum de un student cu greutate. E năstruşnic, nu?

Captatio benevoletiae? Să purcedem. Zilele trecute am auzit o veste curioasă din partea unui amic.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Călătoria cu trenul

Cristiana BĂDESCU

Au trecut vremurile în care trenul reprezenta o noutate. Tehnologia a evoluat fantastic, ajungându-se la viteze de 300-400km/h, poate chiar mai mult. Dar, ce importanţă au aceste lucruri, când la noi viteza medie a unui accelerat este de aproximativ 50km/h, iar Rapidul de-abia atinge 60km/h?… Unde mai pui că, în aceste condiţii, există trenuri cu întărzieri fabuloase şi ai mare noroc dacă trenul tău ajunge fără 5 -10 minute mai târziu (lucru devenit deja regulă). De parcă toate acestea nu ar fi suficiente, CFR îţi arată că nimic nu s-a schimbat,

în fond, în mentalul oamenilor, tot resemnaţi şi sfioşi am rămas, suferind de teama repercusiunilor care pot fi aduse de o sesizare banală a unui abuz. Nu m-aş fi aşteptat şi sper că niciun cititor nu s-ar fi aşteptat ca datorită prăbuşirii unui terasament între Craiova şi Drobeta Turnu Severin şi a ocolirii de rigoare, biletul să fie mai scump. Pentru mine a reprezentat o surpriză fantastică, nu neapărat datorită banilor în plus, cît datorită modului de a-ţi trata clienţii; dar, se pare că acest lucru nu a deranjat pe nimeni… Nu înţeleg prea bine, dar, poate că eu sunt mai grea de cap, plătesc cu 10 lei mai mult şi în loc de 8 ore drumul durează 12!?

Tot ce-mi rămâne în urma plângerii depuse (probabil nebăgată în seamă de nimeni) este să aştept trecerea celor 2 luni alocate reparaţiilor pentru a avea parte de o călătorie decentă până acasă (bine îmi spunea bunica: “Păi, cum să pleci tu aşa departe, pe meleaguri străine, printre străini, asemeni fiului rătăcitor!?”)… Probabil că o instanţă divină şi-a spus cuvântul, de ce să-i acuzăm pe preacinstiţii şi preabineintenţionaţii mai-mari din CFR?….

Filosofia şi piaţa muncii

Interviu Ioan BIRIŞ

Sergiu Spătan – Bună ziua domnule profesor.

Ioan Biriş. – Bună ziua.

S.S. – Ştim cu toţii că în anul 2009 aţi luat premiul Mircea Florian din partea Academiei Române pentru lucrarea Totalitate, sistem, holon. Comisia Academiei a remarcat, citez: „originalitatea demersului, profunzimea analizelor, amploarea şi anvergura analitică, stăpânirea unor domenii întinse, de la ştiinţele sociale până la filosofia fizicii, dar mai ales reuşita construcţiei unei logici a totalităţilor, proiect novator pe plan naţional şi internaţional”. Pornind de la aceste consideraţii, vrem să vă întrebăm, care sunt în primul rând interesele şi domeniile dumneavoastră de cercetare?

I.B. – Ca să răspund cât mai sintetic, preocupările mele esenţiale sunt de filosofia ştiinţei (încă din timpul facultăţii), de ontologie, dar şi de filosofia culturii: filosofia si sociologia culturii. Cam acestea sunt cele trei mari direcţii cărora le-aş putea adăuga, în ultimii ani, preocupări sistematice de metodologia cercetării ştiinţifice, dar acestea ar putea intra de fapt la filosofia ştiinţei dacă judecăm în sens mai larg. Lucrarea de care aminteaţi, Totalitate, Sistem, Holon (ediţia a II a, completată, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2007 – n. red.) reprezintă o temă ce mărturisesc că m-a prins în tinereţe şi cu care am rămas şi la bătrâneţe; probabil că nu mă va părăsi niciodată. E o temă pe care, în anumite situaţii, am ajuns să o dezbat încă din timpul studenţiei cu unul din marii mei profesori, căruia i se spunea „Împăratul”, numele său adevărat fiind Ion Aluaş.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Festivalul Dramaturgiei la Timişoara

Ovidiu FLOREA

Ajuns la cea de-a XV-a ediţie, Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FDR) s-a reunit iar la Timişoara pentru un nou şir de manifestaţii artistice. De această dată accentul se pune pe dramaturgia românească de ultimă oră – temă aleasă de noul selecţioner Mihaela Michailov, prin texte ce relevă o societate (românească) în criză. Piesele, majoritatea aparţinând unor autori români, s-au jucat între 10 şi 17 aprilie, în diferite locaţii din Timişoara (cum ar fi Sala Mare a Teatrului Naţional, Sala 2, Studioul 5 etc.) unite sub titlul Plasticid.

Festivalul a fost împărţit în patru secţiuni. Focus este secţiunea principală ce cuprinde următoarele piese…

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Basarabia vazută prin obiectiv

Cristiana BĂDESCU

De ceva vreme a avut loc a II-a ediţie a Timishort, festival

de scurtmetraje compus dintr-o competiţie, ateliere şi

prezentări ale producţiilor studenţeşti din diferite şcoli de film.

Proiecţiile au avut loc în Piaţa Unirii, în cinematografele Scala

şi Timiş, iar cele neconvenţionale şi-au găsit gazdă în clubul

Setup. Intrarea a fost liberă, lucru apreciat de studenţi.

Deschiderea festivalului a fost făcută de avanpremiera filmului

„Nuntă în Basarabia”, o coproducţie româno-moldoluxemburgheză,

realizată de regizorul Napoleon Helmis,

acesta fiind al doilea film de lungmetraj al regizorului român,

după “Italiencele”.

Din spusele regizorului, prezent la festival şi deschis publicului,

oferind răspunsuri la întrebările spectatorilor înghesuiţi

în Piaţa Unirii, filmul a trecut prin multe peripeţii, având toate

şansele de a rămâne un simplu proiect. Dar, cum un film ca

acesta era necesar, prin stăruinţa şi bunăvoinţa celor implicaţi,

a reuşit să prezinte o Moldovă secătuită, îngropată în sărăcie.

Filmul reprezintă povestea a doi tineri, proaspăt căsătoriţi,

studenţi la conservator, în Bucureşti, Vlad (Vlad Logigan) şi

Vica (Victoria Bobu), basarabeancă venită în Bucureşti la

studii. Problemele materiale îi conduc la a doua nuntă, de

data aceasta în Republica Moldova. Comedie neagră, tipică

românilor am putea spune, tragicul ascunzându-se în spatele

situaţiilor comice date de diferenţa culturală şi politică. Filmul

îţi lasă un gust amar, fiind asemeni unei ţigări: te fură aroma

şi bucuria actului, lăsându-ţi un miros greu şi înecăcios.

Vă recomand acest film pentru toleranţa şi întelegerea pe

care încearcă să o monteze, în primul rând, dar şi pentru

umorul veşnic prezent. Deschide către o apreciere corectă a

românilor de peste Prut, oameni închişi în comunism, îndopaţi

de tonul solemn şi mândru impus de cultura socialistă.