Săptămâna trecută, joi 24 martie, la orele 18.00 a avut loc, în sala 149 a UVT, conferinţa „Pascal: la religion, le pouvoir et la justice”, a domnului Tamás Pavlovits, de la universitatea din Szeged, Ungaria. Motivele pentru care o aduc în discuţie ţin de faptul că, după părerea mea, această conferinţă spune foarte multe despre felul în care funcţionează viaţa academică la noi. Sunt trei lucruri care mi-au atras mai ales atenţia:
i) În public au fost prezenţi 7 studenţi şi 3 profesori (dintre care unul s-a ocupat de organizare). Acum eu nu ştiu ce să zic, dar din câte îmi pot da seama, cifrele nu sunt prea bune. Mai ales la o conferinţă a unui profesor străin. Mă întreb, deci: dacă la conferinţele organizate de facultate nu vin studenţii, respectiv profesorii, atunci oare unde îşi desfăşoară ei activităţile academice şi abilităţile filosofice şi de comunicare? La seminarii? Dar ştim cu toţii că asta-i prea puţin. Atunci poate la întâlniri filosofice organizate de Noua Acropolă? Hm…
ii) Dar să admitem că limba franceză a fost un real impediment. Ne întrebăm atunci de ce se organizează aşa de rar conferinţe la filosofia din Timişoara, şi de ce, atunci când se organizează, nu există un soi de împăcare a cererii cu oferta? Cel mai mare interes în momentul de faţă era un eveniment despre Pascal în limba franceză? Şi dacă Pascal da, de ce în limba franceză? Am înţeles că au existat anumite critici premergătoare evenimentului cu privire la limbă. În acest sens, ar fi fost chiar atât de dificilă sau inoportună o traducere? Apoi: La mai toate lucrurile care se petrec prin universitate există câte un afiş despre respectivul eveniment. De ce în cazul filosofiei totul s-a petrecut ca într-o castă?
În felul acesta este, desigur, explicabil numărul mic de spectatori. Deşi, trebuie să recunoaştem, la alte universităţi, de prin Vest, studenţii sunt obligaţi (în cazurile rare în care nu o fac din proprie iniţiativă) să participe la un anumit număr de conferinţe (undeva pe la 70%) – cu menţiunea că pe acolo se organizează astfel de întâlniri săptămânal!
iii) Dar altceva a fost absolut uluitoare joi, şi anume atitudinea celor doi profesori din public. Nu ştiu, poate că am eu o intrepretare tendenţioasă şi incorectă a comportamentelor celor doi, dar mie mi s-a părut că au venit la conferinţă, în primă instanţă cel puţin, din complezenţă. Că „aşa se face”. Altfel nu înţeleg de ce una dintre domniile lor a ţinut tot timpul conferinţei un ziar deschis, aruncându-şi din când în când ochii asupra materialului publicistic. Nici de ce, la sfârşit, ambii, după ce au pus câte o întrebare, au părăsit sala.
Mă întreb, atunci, ce înseamnă viaţa academică la noi? Unde ne plasăm şi încotro ne îndreptăm?
arete 