Ovidiu FLOREA
Există un gen de cărţi care pot fi oricând luate la o parte de restul literaturii sau istoriei literaturii, şi oricând vor suna la fel de ancestral şi de fundamental. În mod indiscernabil, trezesc în cititor sentimentul că ar fi independente, autarhice, lucru pe care restul lucrărilor nu o fac. Asta nu înseamnă că restul ar fi cancan, ci doar că există un lanţ eonic între opere şi public, şi că unele verigi se sustrag din acesta. Unele verigi sunt singuratice. Unelor verigi le sunt ataşate nume precum William Golding sau Anthony Burgess, iar ficţiunile ce survolează în jurul lor îi protejează de spectrele mondenităţii. O verigă nouă şi insolită se intitulează Secta Egioştilor, iar la attach e trecut Eric-Emmanuel Schmitt, un nume despre care se aude din ce în ce mai mult (romancier şi dramaturg de renume în literatura franceză contemporană, pe care, însă, o depăşeşte cu mult).
Secta Egoiştilor e un roman ce se sustrage înlănţuirii literare prin ficţiunea sa sui generis. Nu prezice, ci detaşează. E un fel de Împăratul muştelor, dar urban şi livresc, hiperlivresc, mai bine zis. Atitudinea egoistă ascunsă în fiecare om, e teoretizată într-un sistem filozofic şi prezentată sub forma unei poveşti cu ramă. Defapt cu mai multe rame, cu rame recurente, ce bântuie călătoria eroului aflat în căutarea unui presupus filozof de la care a început totul. Până şi intriga e oarecum recurentă, deoarece la final eroul descoperă că aparţine unei serii de eroi identici cu el, ce apar mereu o dată la cincizeci de ani pentru a îmbogăţii legenda lui Gaspard Languenhaert, prezumtivul filozof olandez, cu câte-o lucrare literară. Astfel personajul misterios, apare mai întâi ca salonard în Paris, apoi ca îndrăgostit furtunos şi morbid, iar în final geniu ascet, ce trece graniţa fără de întoarcere între excentricitate şi nebunie. Când îi este adus la cunoştinţă că acest Languenhaert este defapt un spectru al unei atitudini sau sistem de idei, protagonistul, Gérard Lagueret, se trezeşte parcă dintr-un vis metempsihotic şi realizează că se află într-un cerc vicios, în care el, ca cercetător, devine propriul obiect de studiu, propriul personaj. Se află în reflecţia nesfărşită a unei oglinzi în altă oglindă paralelă. Circularitatea e accentuată şi de faptul că naraţiunea este la persoana întâi, cu toate că naratorul ar putea fi oricine. Obsesia cercetării sale îi deschide o poartă către un hiperspaţiu livresc, o lume ocultă, cu care cocheta de mult timp, precum eroul din Eyes wide shut. Această lume este defapt una interioară, susţinută de doctrina egoistă, ce afirmă că există un singur om pe lume, restul oamenilor fiind doar năluciri ale imaginaţiei sale, şi că îi poate face oricând să dispară. Fantomaticul Languenhaert se considera acest unic ins, ce nu putea ieşii din el însuşi pentru că lumea nu există prin sine, ci doar prin el. Deci viaţa e propriul lui vis, iar concomitent, el e singura realitate. Ridiculitatea şi bizareria acestei concepţii îi urmăreşte pe toţi cei care încearcă să o teoretizeze, de-a lungul timpului, legându-i, epocal, într-un fel de cult sau sectă şi transformându-i în adepţii involuntari ai unei pseudodogme ce pare să stea la baza umanităţii.
Romanul este astfel, o metapovestire axată pe un singur plan, dar cu planuri subsidiare acestuia. Nu e ca la Kafka, un labirint, ci mai degrabă o travee cu mai multe portaluri pe lateral. Conţinutul unei lucrări artisice trebuie să se întrevadă în fiecare moment al formei, precum pixelii pe un display. Forma este, aşadar, translucidă. Dar dacă postmodernismul nu are reguli, atunci sigur nu o va respecta nici pe aceasta. Postmodernul îşi stabileşte propriile reguli pentru ce va fi fost făcut şi este un obiect prin care se invocă imprezentabilul în prezentarea însăşi. Dar pentru că aceste reguli apar după finalizarea operei, ca o consecinţă a ei, textul în sine, e scris mult prea devreme. Paradoxul viitorului anterior pare să se aplice şi romanului Secta Egoiştilor, pe de o parte din privinţa poveştilor, ce se completează şi reactualizează la infinit, iar pe de altă parte, epicentrul personajului misterios. Acesta apare şi reapare la intevale exacte de timp, ca şi când totul ar fi fost stabilit dinainte. Tocmai spectralitatea lui e cea care contribuie la firul narativ, modificându-l. Cu toate că sunt doar livreşti, apariţiile sale au rol de reset aparent al legendei, adică flash-backuri în conştiinţa istorică a umanităţii. Gaspard, personajul misterios, se află sub efectul de vizieră, la fel ca fantoma din Hamlet, de aceea e şters din orice document oficial, el fiind condus de alte forţe, independente isoriei.
Deşi traducerea e deficitară (se folosesc termeni perimaţi: „caldarâm”, „plămădit”, „slobozie”), iar rezumatul de pe ultima copertă e mai mult decât facil, nu trebuie să fim opriţi de nici un impediment în lectura unei cărţi mitice. Când prin înlănţuirea lecturilor ajungem la o verigă singuratică, e bine să ne putem detaşa de tumultul pleiadelor, pentru a putea respira aerul unui nou început.
arete 