ELOGIUL EI

Doar cu Ea cutreieram abisul,

doar cu Ea băteam nopţi lungi cu pasul,

doar cu Ea eram metecul şi proscrisul

şi cu Ea mi-a stat şi-ntâia oară ceasul.

Cu stranie şi şăgalnică purtare,

cu pasul ei ca vântul ce oftează

cu braţele ca goarne funerare

cu ochii ei ce mă înnamorează.

Cu şoapta ei ca izul unui pervers parfum

cu trista ei târzie boare ce mă-mbată,

cu silueta ei de damă deocheată,

şi sufletu-mi ce-mi-ngână că e pătat de-acum.

Cu-o lacrimă şi-un zâmbet mă cucerea amar

stătea întinsă-n mine, mă cuprindea etern,

A FI-ul meu mi-l face un preaiubit calvar

Iar eu, îndrăgostitul, orbit de-al ei refren.

Doar cu Ea mi-a stat întâia oară ceasul,

Doar cu Ea-i postumul de-acum ce va să vie,

Cu ea în nopţi aud cum îşi ridică glasul,

Toate pentru mine, la moarte mă învie.

Mihai CĂTANĂ

Revista Arete, nr. 1, 2010

Publicitate

Ecografia credinţei şi tomografia raţiunii

Adi ADAM

Ca în orice altă dispută, şi în dezbaterea «Credinţă – Raţiune» taberele tânjesc după un verdict şi cer soluţii în procente. Cei echilibraţi sau cei capabili de o virulenţă optimizată îndeamnă totuşi la temperanţă şi le propun pe ambele drept soluţii, dar categoria aceasta duce, de cele mai multe ori, lipsă de prea mulţi reprezentanţi. Cei mai mulţi însă doresc să se facă definitiv electroliza între cele două şi militează pentru specificarea riguroasă a limitelor fiecăreia. Refuzând să adopte moderaţia ca principiu de fapt ei cer răspunsul ultim la întrebarea “Credinţa sau Raţiunea?”. Alţii, mai scrupuloşi în intransigenţa şi realitatea lor, ajung chiar să scrie cu literă mare componenta de care sunt mai apropiaţi.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Semper fi

Adriana IZBAȘA

Umbrele odată

acoperite de culori,

Dansează acum in haosul

Lipsit de pudori…

Te şochează zborul lor

efemer

Atât de tăcut si atât de

sever…

Rămâi cu un gând de

Străveche copilărie

Unde nimeni nu vrea să te

mai stie

Te marchează zâmbetul

victorios

Atât de cald si atât de

dureros

Se mişcă pietrele vechilor

prietenii

Frângându-le crucile în

Spinii… mii şi mii

Nu mai confesezi nimănui

de-ai vrea sa vii

atât de aproape…semper fi.

Revista Arete, nr. 1, 2010

Între bine şi rău ca între doi tâlhari

Daniel ILIE

Trebuie să încep prin a mă întreba “ce este binele?”. Întrebare legitimă, chiar dacă, numai punând-o, înseamnă să postulez că binele este. Lucrurile sunt bune dacă îndeplinesc scopurile pentru care au fost proiectate, construite, create. O umbrelă e bună, dacă prin ea nu trece ploaia şi nu mă udă. Când vine vorba despre o acţiune sau un comportament uman, binele generat poartă o amprentă morală. După studiile antropologice ale lui Rousseau, omul este singurul animal dotat cu conştiinţă de sine şi cu voinţă proprie. Mergând pe urmele lui Rousseau şi trecând mai departe, Kant spune că omul, ca să devină moral, trebuie să se împotrivească pornirilor naturale, egoiste, şi că trebuie să vrea să facă un bine care să fie universal valabil.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Jurnal filosofic

Adriana IZBAŞA

Trăiesc într-o staţie argintie… aşteptând trenul spre Paradis. În jur e plin de demoni înfricoşători şi descurajatori, dar durerea provocată de aceştia nu mă va dărâma, pentru că în suflet păstrez acele zile însorite… pline de speranţă.

Viaţa stă în faţa mea… e înaltă… şi are ochii albaştri… sau poate nu aceasta e viaţa mea?…

Cu toate că răsăritul e departe, atât de departe… păstrez raza Lunii în suflet pentru a mă îndruma pe cale, pentru a-mi îndruma gândurile, pentru a-mi lumina visurile disperate…

Aud trenul venind… şi simt şfârşitul atât de aproape… Acum simt intens acea teamă pe care am negat-o întotdeauna, dar sunt fericit(ă) pentru că ştiu că trenul va veni… Aşa că, voi aştepta plin(ă) de speranţă şi voi continua să visez profund…

Revista Arete, nr. 1, 2010

OM ŞI DESTIN

Mihai CĂTANĂ

Emil Cioran îşi începe eseul „Omul fără destin” cu o avertizare: „Să nu aveţi încredere în omul care nu este sau care nu poate deveni un caz”. Ce înţelege Cioran prin „omul caz”? Pentru „nihilistul veacului XX”, devine un caz doar acel om care se înalţă la propria lui esenţă, doar acela care îşi asanează băltirea mediocrităţii şi îşi defrişează buruienile ignoranţei faţă de propria-i curgere spre moarte. Doar un astfel de om reuşeşte să înţeleagă ceea ce înseamnă cu adevărat „a avea destin”. Pentru marea gloată, destinul este înţeles şi asumat într-o accepţiune vulgară, aceea a unei parcurgeri de modalităţi şi forme obişnuite de existenţă. Această parcurgere „oarbă” dovedeşte doar o consumare inutilă a vieţii, la un nivel de suprafaţă, fără tresăriri sau cutremurări ale fiinţei. O atare vieţuire nu-l scoate pe om din anonimatul general, ci îl poartă în dulcile legănări ale ignoranţei. Din contră, pentru Cioran, destinul este expresia unei fatalităţi personale, individuale şi revelatoare.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Procesul de deconstrucţie a creştinismului prin introducerea filosofiei greceşti

Adi Adam

Prima întâlnire reală dintre filosofia greacă şi creştinism s-a produs în Areopag, odată cu încercarea lui Pavel de a evangheliza Atena. Pavel, un bun cunoscător al culturii greceşti, a adoptat un discurs pe înţelesul grecilor, adecvându-şi mesajul creştin la rigorile conceptuale şi culturale ale locului în care se găsea. Astfel, în încercarea de a-i edifica pe filosofii greci cu privire la învăţătura lui nouă și cu privire la apartenenţa omului, Pavel citează din Aratus (poet elenist de factură stoică) : „Căci, într-adevăr, din stirpea lui suntem” (Phainomena 5).

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010