DESPRE LIBERTATE

Adina COVACI

“Omul este liber, este libertate (…) Suntem lăsaţi singuri, fără de scuză. Asta vreau să spun atunci când afirm că omul este condamnat să fie liber. Condamnat, pentru că el nu s-a creat pe sine, şi totuşi se găseşte în libertate, şi din momentul în care este aruncat în această lume el e responsabil de tot ce face.”

(Jean Paul Sartre, Existeţialismul este un umanism)

Ce ştim despre libertate? Cât de bine înţelegem conceptul pe care-l soarbem unul de pe buzele celuilalt zi de zi?

De-a lungul timpului, diferiţi filosofi au adus noi explicaţii acestui cuvânt, încercând să-i surprindă cât mai bine esenţa, pentru ca omul să-şi poată asuma această valoare în mod corespunzător.

Jean Paul Sartre vine cu o perspectivă inovatoare: omul este condamnat la libertate. Libertatea nu mai este acel dar de care să ne bucurăm, ci mai degrabă o povară. Totuşi, cred că filosoful vorbeşte despre libertate în acest fel şi pentru că o leagă în mod necesar de responsabilitate. Câtă libertate, atâta responsabilitate. Libertatea totală, adică fără existenţa divinului, ne lasă cu imensa responsabilitate a faptelor noastre. Nu-L putem învinui pe Dumnezeu, nu putem da vina pe pasiuni sau pe impulsuri. Nu putem spune că cineva ne-a obligat, dar avem întotdeauna libertatea de a alege.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Publicitate

Explicaţie cu privire la raportul dintre semn-sens-semnificaţie la Gotlob Frege

Sergiu SPĂTAN

Introducere

Eseul urmăreşte să prezinte sumar concepţia lui Frege despre semn, sens şi semnificaţie, pornind de la distincţia dintre propoziţiile de egalitate „a=a” şi „a=b”. După căteva explicaţii preliminare pentru noţiunile de propoziţie analitică, propoziţie sintetică, judecată a priori şi  judecată a posteriori 1.1., urmează explicarea demersului lui Frege 1.2., identificarea celor doi parametri semantici – sensul şi semnificaţia 1.2.1. – , legătura lor cu semnul şi enunţarea principiului de determinare a semnificaţiei 1.2.2.. În ultima parte, se enumeră câteva posibile probleme ale teoriei lui Frege 2, paradoxul principiului de determinare a semnificaţiei, cu rezolvarea propusă de Russell 3.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Problema adevărului şi a certitudinii la Sf. Augustin

Raluca Simona ZABLATOSCHI

Sfântul Augustin aparţine perioadei clasice a literaturii patristice (secolul IV-V), opera sa originală constituind  momentul culminant al întregii gândiri patristice.

În Schiţă pentru istoria lui cum este cu putinţă ceva nou, C.Noica spune că augustinismul este o filosofie care ţine în primul rând de ,,setea certitudinii interioare” . Caracteristica distinctivă a filosofiei lui Augustin este  coincidenţa dintre îndoială şi certitudine, sau, cum se exprima atât de frumos Noica, ,,înfrăţirea dintre nesiguranţă şi certitudine” .

Filosofia certitudinii se articulează în jurul noţiunii de suflet şi  a relaţiei sufletului cu Dumnezeu, problemă care l-a preocupat în mod deosebit pe Augustin. Potrivit lui Augustin, patria sufletului este Dumnezeu, iar natura sufletului este de esenţă spirituală, divină. Sufletul omului este o substanţă creată de Dumnezeu, ce participă la raţiunea divină şi este destinată să comande corpul. Relaţia sufletului cu trupul este una de guvernare şi stăpânire. Corpul este prin natura sa inferior sufletului, neputându-l influenţa. Conform credinţei lui Augustin,  Universul  are o ordine intrinsecă, ierarhică , astfel încât lucrurile, sau substanţele situate la niveluri ierarhice superioare, exercită acţiuni cauzale asupra altora, subordonate sau subalterne lor. În vârful ierarhiei ontologice se află  summa essentia, Fiinţa Supremă, Dumnezeu, identificat de Augustin cu Unitatea,  Adevărul şi cu Binele suprem. Sufletele umane au mai puţină fiinţă, mai puţin bine, iar corpurile au cel mai mic grad de bunătate.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Critica teoriei despre ideile abstracte

Fetico Monica

George Berkeley, întemeietor al empirismului subiectiv, întreprinde în opera sa, în special în lucrarea Principiile cunoaşterii omeneşti, o criticǎ a teoriei ideilor abstracte, prin raportare la poziţia lui John Locke.

Berkeley încearcǎ sǎ arate lipsa de conţinut cognitiv a ideilor abstracte, precum şi imposibilitatea formǎrii acestor idei în mintea umanǎ.

De asemenea, el considerǎ cǎ ideile abstracte, care fac obiectul logicii şi metafizicii, au condus la apariţia erorilor şi dificultǎţilor în cunoaştere , deoarece este imposibil ca prin abstracţie sǎ se ajungǎ la o noţiune generalǎ cu conţinut cognitiv .

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010