Ecografia credinţei şi tomografia raţiunii

Adi ADAM

Ca în orice altă dispută, şi în dezbaterea «Credinţă – Raţiune» taberele tânjesc după un verdict şi cer soluţii în procente. Cei echilibraţi sau cei capabili de o virulenţă optimizată îndeamnă totuşi la temperanţă şi le propun pe ambele drept soluţii, dar categoria aceasta duce, de cele mai multe ori, lipsă de prea mulţi reprezentanţi. Cei mai mulţi însă doresc să se facă definitiv electroliza între cele două şi militează pentru specificarea riguroasă a limitelor fiecăreia. Refuzând să adopte moderaţia ca principiu de fapt ei cer răspunsul ultim la întrebarea “Credinţa sau Raţiunea?”. Alţii, mai scrupuloşi în intransigenţa şi realitatea lor, ajung chiar să scrie cu literă mare componenta de care sunt mai apropiaţi.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Publicitate

Semper fi

Adriana IZBAȘA

Umbrele odată

acoperite de culori,

Dansează acum in haosul

Lipsit de pudori…

Te şochează zborul lor

efemer

Atât de tăcut si atât de

sever…

Rămâi cu un gând de

Străveche copilărie

Unde nimeni nu vrea să te

mai stie

Te marchează zâmbetul

victorios

Atât de cald si atât de

dureros

Se mişcă pietrele vechilor

prietenii

Frângându-le crucile în

Spinii… mii şi mii

Nu mai confesezi nimănui

de-ai vrea sa vii

atât de aproape…semper fi.

Revista Arete, nr. 1, 2010

Între bine şi rău ca între doi tâlhari

Daniel ILIE

Trebuie să încep prin a mă întreba “ce este binele?”. Întrebare legitimă, chiar dacă, numai punând-o, înseamnă să postulez că binele este. Lucrurile sunt bune dacă îndeplinesc scopurile pentru care au fost proiectate, construite, create. O umbrelă e bună, dacă prin ea nu trece ploaia şi nu mă udă. Când vine vorba despre o acţiune sau un comportament uman, binele generat poartă o amprentă morală. După studiile antropologice ale lui Rousseau, omul este singurul animal dotat cu conştiinţă de sine şi cu voinţă proprie. Mergând pe urmele lui Rousseau şi trecând mai departe, Kant spune că omul, ca să devină moral, trebuie să se împotrivească pornirilor naturale, egoiste, şi că trebuie să vrea să facă un bine care să fie universal valabil.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Jurnal filosofic

Adriana IZBAŞA

Trăiesc într-o staţie argintie… aşteptând trenul spre Paradis. În jur e plin de demoni înfricoşători şi descurajatori, dar durerea provocată de aceştia nu mă va dărâma, pentru că în suflet păstrez acele zile însorite… pline de speranţă.

Viaţa stă în faţa mea… e înaltă… şi are ochii albaştri… sau poate nu aceasta e viaţa mea?…

Cu toate că răsăritul e departe, atât de departe… păstrez raza Lunii în suflet pentru a mă îndruma pe cale, pentru a-mi îndruma gândurile, pentru a-mi lumina visurile disperate…

Aud trenul venind… şi simt şfârşitul atât de aproape… Acum simt intens acea teamă pe care am negat-o întotdeauna, dar sunt fericit(ă) pentru că ştiu că trenul va veni… Aşa că, voi aştepta plin(ă) de speranţă şi voi continua să visez profund…

Revista Arete, nr. 1, 2010

OM ŞI DESTIN

Mihai CĂTANĂ

Emil Cioran îşi începe eseul „Omul fără destin” cu o avertizare: „Să nu aveţi încredere în omul care nu este sau care nu poate deveni un caz”. Ce înţelege Cioran prin „omul caz”? Pentru „nihilistul veacului XX”, devine un caz doar acel om care se înalţă la propria lui esenţă, doar acela care îşi asanează băltirea mediocrităţii şi îşi defrişează buruienile ignoranţei faţă de propria-i curgere spre moarte. Doar un astfel de om reuşeşte să înţeleagă ceea ce înseamnă cu adevărat „a avea destin”. Pentru marea gloată, destinul este înţeles şi asumat într-o accepţiune vulgară, aceea a unei parcurgeri de modalităţi şi forme obişnuite de existenţă. Această parcurgere „oarbă” dovedeşte doar o consumare inutilă a vieţii, la un nivel de suprafaţă, fără tresăriri sau cutremurări ale fiinţei. O atare vieţuire nu-l scoate pe om din anonimatul general, ci îl poartă în dulcile legănări ale ignoranţei. Din contră, pentru Cioran, destinul este expresia unei fatalităţi personale, individuale şi revelatoare.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Procesul de deconstrucţie a creştinismului prin introducerea filosofiei greceşti

Adi Adam

Prima întâlnire reală dintre filosofia greacă şi creştinism s-a produs în Areopag, odată cu încercarea lui Pavel de a evangheliza Atena. Pavel, un bun cunoscător al culturii greceşti, a adoptat un discurs pe înţelesul grecilor, adecvându-şi mesajul creştin la rigorile conceptuale şi culturale ale locului în care se găsea. Astfel, în încercarea de a-i edifica pe filosofii greci cu privire la învăţătura lui nouă și cu privire la apartenenţa omului, Pavel citează din Aratus (poet elenist de factură stoică) : „Căci, într-adevăr, din stirpea lui suntem” (Phainomena 5).

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Simţul comun şi contemporanii

Ovidiu FLOREA

Prima traducere în limba română a cărţii lui Henry B. Veatch, Aristotel. O apreciere contem-porană, îi aparţine lui Claudiu Mesaroş (Galaxia Gutenberg, 2008). Se pare că timp de 34 de ani de la apariţia ei în America, nimeni nu s-a mai încumetat să o traducă. Probabil că nu face parte din cărţile de interes naţional, dar relevanţa ei la nivel mondial, în domeniul filosofiei mai ales, e indiscutabilă. Poate că unele opere sunt sortite să se descopere mai târziu (în unele ţări cel puţin).

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Relatia viaţă-moarte ilustrată în filmele lui Pasolini

Alina CIRIC

Ca o formă alternativă a exprimării de sine, cinema-ul este văzut de Pasolini ca o scriere cu realitatea (writing with reality), un “cinema al poeziei”, pe măsură ce regizorul este capabil să manipuleze din punct de vedere stilistic cinema-ul pentru formele exprimării de sine. Astfel încât, filmul ajunge la Pasolini ca o manieră de a interveni în realitate, sau de a răspunde acesteia, întregind un cinema ce împleteşte liricul cu poeticul, poeticul cu ideologicul, pasiunea cu analiza.

The mark which has dominated all my work is this longing for life,

this sense of exclusion, which doesn’t lessen but augments this love of life”

Pasolini, Journal

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

Liniştea dinaintea furtunii

Ovidiu FLOREA

Înaintea oricărei furtuni se instalează o linişte sinistră. O linişte ce amorţeşte epoca până în cele mai adânci structuri ale sale. Totul decurge normal, timpul are nesfârşită răbdare, până când … BUM! Breaking News: Gabriel Liiceanu scrie o nouă carte! O publicaţie eveniment ce promite mult pentru că se continuă firul confesiv din Uşa interzisă… postere pe toate zidurile, turneu de lansare în toată ţara, zeci de mi de exemplare vândute etc, etc… Dar, când se risipeşte tot vălul de aşteptări creat de reclame, când eşti singur cu cartea în mână, fără recomandările insistente ale nimănui, îţi dai seama că te afli în faţa aceleaşi gogoşi umplute cu dilentantism literar şi vid ideatic (mai pe româneşte: nimic). Marele Nimic ce se află în spatele tuturor senzaţiilor. Scrisori către fiul meu este o carte tipică nu numai pentru Liiceanu, ci pentru întregul curent al „literaturii personale”, pe care se zice că îl reprezintă. Nu ştiu cum s-ar defini acest gen de scrieri (personale), poate că ar fi ceva între memorii şi confesii; în orice caz, acestă nouă carte a lui Liiceanu e mai mult decât anostă şi fadă, e un exemplu perfect de formă fără fond sau, mai bine zis, nici tu formă nici tu fond!

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010

DESPRE LIBERTATE

Adina COVACI

“Omul este liber, este libertate (…) Suntem lăsaţi singuri, fără de scuză. Asta vreau să spun atunci când afirm că omul este condamnat să fie liber. Condamnat, pentru că el nu s-a creat pe sine, şi totuşi se găseşte în libertate, şi din momentul în care este aruncat în această lume el e responsabil de tot ce face.”

(Jean Paul Sartre, Existeţialismul este un umanism)

Ce ştim despre libertate? Cât de bine înţelegem conceptul pe care-l soarbem unul de pe buzele celuilalt zi de zi?

De-a lungul timpului, diferiţi filosofi au adus noi explicaţii acestui cuvânt, încercând să-i surprindă cât mai bine esenţa, pentru ca omul să-şi poată asuma această valoare în mod corespunzător.

Jean Paul Sartre vine cu o perspectivă inovatoare: omul este condamnat la libertate. Libertatea nu mai este acel dar de care să ne bucurăm, ci mai degrabă o povară. Totuşi, cred că filosoful vorbeşte despre libertate în acest fel şi pentru că o leagă în mod necesar de responsabilitate. Câtă libertate, atâta responsabilitate. Libertatea totală, adică fără existenţa divinului, ne lasă cu imensa responsabilitate a faptelor noastre. Nu-L putem învinui pe Dumnezeu, nu putem da vina pe pasiuni sau pe impulsuri. Nu putem spune că cineva ne-a obligat, dar avem întotdeauna libertatea de a alege.

Articolul complet in: Revista Arete, nr. 1, 2010